Să ne pregătim de Paște!
De
câțiva ani săptămâna „altfel” a fost rebotezată, să ştii mai multe, să
fii mai bun. Cred, însă, că primul nume va rămâne mult timp de-acum
înainte. Aş vrea să reiau acum doar a doua parte a denumirii, să fii
mai bun. Este ceea ce am încercat să fac la ora de astăzi, la clasa a
III-a: să mă depăşesc pe mine. Cumva, voi, cei care mă citiţi, mă cunoaşteţi
sau aţi participat la activităţile mele
si ati admirat produsele realizate cu elevii mei. Însă recunosc că emoţii am de
fiecare dată când încerc ceva nou.
În primul rând,
trebuia să mă întrec pe mine. Să fie cea mai minunată lecţie pe care am făcut-o
până acum. În esenţă e o banală oră de pictură pe obiecte, lucru pe care îl tot
fac, cu ocazia sarbatorilor crestine pe care le intampinam mereu cu drag. Aşa
că vă puteţi face o idee cam cum îmi tremurau mie mâinile de dimineaţă… şi mă
chinuiam să nu cumva să scap cutia cu ouă de ipsos până la şcoală!
Primul punct pe
listă – materialele. Am luat nişte matriţe şi am turnat… câte două ouă pentru
fiecare copil. Asta a fost partea cea mai uşoară. A doua – cu ce mă îmbrac.
Odinioară nu intram la clasă decât la patru ace. Acum am învăţat să-mi iau
tricou cu Tom&Jerry şi să mă simt bine. Nu merge însă la cei mari, aşa că
mi-am amintit de tricoul meu din campania „Fii prietenos, nu răutăcios”.
Ideea – genială. Întâi m-au întrebat dacă lucrez la Cartoon. Nu, deşi atmosfera
e faină. A urmat şi concluzia: Deci tricoul e cu mesaj, pentru noi! Normal!
Ce înseamnă să fii într-o clasă cu copii isteţi! Pricep fără să le spui,
mai ales când tocmai am avut ceva discuţii la ultima şedinţă cu
părinţii, că uşile de biserică la şcoală nu s-au inventat încă…
Al doilea punct: să destind atmosfera. Mă
aşteptau deja cu borcanele de apă şi acuarelele pe bancă. I-am rugat să le pună
deoparte, să rearanjăm mesele în aşa fel încât să avem un coleg şi în stânga şi
în dreapta. Ideal era să stăm în cerc, dar cum sunt mulţi, sala nu foarte mare,
am făcut un „U”, şi am stat în jurul lui, astfel încât regula să se respecte.
Am ales două jocuri, pe care le-am testat pe propria-mi piele la seminarii.
Normal, le-am adaptat. Primul joc nu a avut nevoie neapărat de spaţiul
amenajat. Le-am dat o foaie de hârtie, şi i-am rugat să se descrie, pe scurt,
astfel încât, dacă mă uit la ei, să pot să ghicesc cine este persoana. De
exemplu, am ochelari verzi. Aici i-am păcălit, au crezut că
bileţelele sunt pentru mine… În continuare le-am cerut să scrie pe verso cea
mai frumoasă urare de Paşte pe care o pot face. După mustăceli îmi dădeam seama
că se distrează. Au fost „ai mei” abia la momentul următor, când le-am cerut să
le mototolească şi să le arunce în mijlocul clasei. După şocul iniţial – jur că
au crezut că glumesc, doar le ceream să arunce hârtii mototolite pe jos! – au
executat. Normal, din „greşeală” ajungeau direct la colegii de pe partea opusă,
dar cum scopul era să fim „prietenoşi”, am corectat din mers. Aş fi vrut să-i las
să aleagă singuri, dar cum locul nu prea permitea şi s-ar fi ajuns cu siguranţă
la îngrămădeală, le-am adunat eu, apoi fiecare a ales din grămadă un mototol…
Pe rând, fiecare a citit urarea cu voce tare şi a ghicit cine i-a făcut-o.
Le mai promisesem un joc. Le-am dus deja
decupate nişte ouă din hârtie A5. Fiecare copil a desenat ce a vrut el, în
mijlocul oului. Au avut la dispoziţie 30 de secunde. Apoi am sunat din
clopoţel. La fiecare clinchet, dădeai oul colegului din dreapta. Fie că ai
terminat, fie că nu, dacă a sunat clopoţelul, dai oul. Sunam la 15-20 secunde,
după cum îi vedeam că au terminat sau se agită. Le-am cerut ca, în momentul în
care a ajuns la ei oul cu care au început, să strige „stop joc”. Nu ştiu cum a
trecut timpul, aveam impresia că secundele ţin o veşnicie, însă am răsuflat
uşurată când au strigat aproape în cor stop. I-am lăsat să se agite
câteva minute, hohote de râs şi critici, nici nu vreţi să ştiţi ce trăsnăi erau
acolo. Dar fiecare avea acum o felicitare de Paşti realizată de toţi colegii.
Ce mi-am propus: să le arăt că se poate
lucra în grup. Că se pot purta frumos unul cu celălalt fără să li se „întâmple”
ceva… iar când în sfârşit am început să pictăm, aveam un grup mare de copii
relaxaţi. Activitatea în sine aproape că a pălit în faţa pregătirii. Unii s-au
străduit, alţii au pictat după puterile lor, dar s-au descurcat. Îmi place că
n-am scăpat nici aici de „doamna, e bine?” şi am putut să ajung la replica mea
preferată: ţie îţi place? S-a dus la loc şi i-a mai pus câteva
picăţele, şi tot el a evaluat: Acum e bine
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu